Doctrina manifestării este doctrina manifestării, în latină „manifestatia”, de la verbul „manifestare”, „manifestare”. Potrivit manifestaționismului, întreaga lume este o manifestare a lui Dumnezeu, dezvăluirea aspectelor sale, lumea este auto-descoperirea lui Dumnezeu. În manifestaționism nu există creator și creație, lumea și Dumnezeu sunt identici, sunt egali în esența și natura lor. Zeii păgâni, în special cei supremi, sunt adesea înzestrați cu epitetele „Tatăl” și „Mama”, Odin-Totul-Tatăl, Mama Frigga și așa mai departe.
O astfel de identitate fundamentală, ontologică a lui Dumnezeu și a lumii nu exclude structura ierarhică a lumii. Lumea este plină de zei seniori și juniori, spirite și animale, dar această ierarhie nu dă naștere la dualitate (cu excepția, poate, iluzorie) între lume și Principiu.
Manifestaționismul este doctrina originală a percepției directe a realității așa cum este ea, neformată de decalajul dintre Dumnezeu și lume.
Lumea și omul „carne al cărnii” poartă „substanța” divină, de fapt, universul devine o „oglindă” în care Dumnezeu se contemplă pe sine și în această contemplare a Divinului i se atribuie omului un rol deosebit, ca ființă. care este capabil să realizeze Divinitatea lumii și propria sa sursă divină. Cu alte cuvinte: lumea păgână este miracolul originar și neîntrerupt al Bobotezei în întreaga lume, natură, popoare și oameni.
Doctrina creaționismului constă în afirmarea unei diferențe fundamentale, ontologice, între Dumnezeu și lume. Dumnezeu este primar și unic, lumea este secundară și creată. Vizual, această afirmație este ilustrată de o metaforă despre maestru și vasul de lut creat. Desigur, oala poartă ștampila maestrului, dar între ele există o diferență insurmontabilă de niveluri. Dumnezeu este transcendent, lumea este imanentă.
Un alt postulat de bază al creaționismului este creația din Nimic, „creatio ex nihil” Dumnezeu este unul și nu există nimic în afară de El, nu poate crea din sine (ex Deo) și creează lumea din Nimic.
O astfel de doctrină afirmă o dualitate rigidă, opoziția Cerului și pământului, unde Cerul este mai înalt și pământul este mai jos, „creatură” (de la cuvântul „a crea”). Relația dintre Dumnezeu și lume se conturează sub forma unor testamente, revelații, transmise și exprimate prin profeți și sfinți. Respectând poruncile, închinându-se lui Dumnezeu, o persoană poate câștiga după moarte ajungând în Paradis – un loc bun sau în Iad – ca pedeapsă pentru păcate. Astfel, Dumnezeu și legământul devin surse ale moralității.
Întrucât distincția dintre Dumnezeu și om este de neînlăturat, nici în timpul vieții, nici după moarte omul nu se apropie de Dumnezeu nici măcar cu un singur pas. De fapt, Paradisul și Iadul sunt aceleași spații ca lumea umană și, la fel de îndepărtate ontologic, de Dumnezeu. Întreaga esență a cunoașterii lumii și a autocunoașterii unui creaționist se rezumă la a se cunoaște pe sine ca o creatură, o oală de lut.
Însuși cuvântul „religie” din verbul latin „religare”, care înseamnă „a lega, a reuni”, vorbește despre natura relației dintre Dumnezeu și om, prezența unui gol.
Există doar trei religii creaționiste în lume: iudaismul, creștinismul și islamul. Ele sunt numite și monoteiste, spre deosebire de politeiste „păgâne”.
